Interviu

Interviu 169 Cornel George Popa (Bill)

vivacredit.ro

📋 Ce trebuie să afle cititorii despre dvs.?

Nu ştiu. Ca date strict tehnice, mă numesc Cornel George Popa, sunt prozator, dramaturg şi regizor. Am 11 cărţi apărute până acum şi două premii naţionale. Prima carte a apărut în 1992, cred, iar ultima anul trecut. Asta aşa, pe scurt, la prima mână. În plus, sunt foarte însurat cu o femeie şi am doi băieţi, amândoi minori, de sex masculin. Prietenii îmi spun Bill. La fel îmi spun şi cei doi câini ai mei. Pisica nu-mi spune în niciun fel, dar dacă vrea ceva de la mine, obţine.

📋 Ce reprezintă lectura pentru dvs.?

O necesitate, pur şi simplu.Un fel de drog. Mi l-am injectat în vene de pe la cinci ani, am devenit dependent şi nu mai pot scăpa de el. Pe la douăzeci de ani cred că citeam vreo cinci sute de cărţi pe an, fiindcă aveam o curiozitate devorantă, eram foarte agresiv şi fiindcă voiam să ştiu cât mai multe. Azi, când mai ştiu una-alta, citesc în jur de o sută de cărţi pe an, însă puterea “drogului” a rămas şi îmi face la fel de multă plăcere. Doar că, tot învârtindu-mă eu prin lumea asta a cărţilor, am devenit mai selectiv, mai exigent şi mai drastic. Altfel spus, dacă o carte ori un autor mi se împotrivesc, nu încerc să mă “bat” cu ei, ca înainte, ci renunţ, pur şi simplu.

📋 De ce aţi început să scrieţi?

MeliMeloParis.ro

Ha, ha! Cred că mi s-a pus întrebarea asta de vreun milion de ori, de-a lungul timpului. Am început să scriu pentru că voiam să scriu. Şi pentru că nu ştiam să scriu. Eram conştient de lucrul acesta. Aşa că, am început să mă antrenez, de unul singur. Scriam pe nişte caiete mari, cartonate, de o sută ori două sute de pagini, în fiecare zi, dar în fiecare zi, nu glumesc, doar pentru mine, şi-mi spuneam că după vreo două mii de pagini proaste poate-am să scriu şi eu una bună. Aşa au trecut câţiva ani. Citeam şi spuneam: hm, nu-i bine, seamănă cu Preda. Ori Rebreanu. Ori Kafka. Ori Borges. Ori Marquez. Ori alt nume, la alegere. Până într-o zi, când, foarte repede, în patruzeci de minute, cred, am scris o proză care nu semăna cu nimic din ceea ce ştiam eu. Am citit-o uluit, de vreo două ori la rând, avea început, cuprins şi sfârşit, am pus deasupra un titlu, “Caz de forţă majoră”, apoi am răcnit: yes, mi-a ieşit! Proza aceea, împreună cu altele, se află în volumul meu de debut.

📋 Recomandaţi-ne niște cărţi pe care nu trebuie să le ratăm.

Cărţi? Măiculitză! Sunt sute de cărţi extraordinare şi oricine poate recomanda măcar zece-douăzeci-treizeci. Eu aş recomanda scriitori: Tolstoi, Cehov, Gogol, Dostoevski sunt de neratat. Ca şi, venind mai încoace, Nabokov ori Makine. Apoi: Marquez, Sabato, Cortazar. Truman Capote e minunat în aproape tot ce-a scris. Suskind, London, Steinback, o mulţime, o mulţime… Însă dac-ar fi s-aleg un singur autor şi o singură carte, autorul ar fi Tolstoi, iar cartea “Război şi pace”.

📋 Care este statutul scriitorului român azi?

Ha, ha!, din nou. “Statutul scriitorului român azi”? Care statut? Înainte de 1989, a fi scriitor era aproape o instituţie în sine. După 1989, a fi scriitor e un fel de loterie. Sau un mod de a trăi. E un destin, pe care-l ai sau nu-l ai, însă trebuie să-l duci până la capăt. Corect? Corect.

📋 Vorbiți-ne despre cărțile dvs.

Phai, ce provocare! Ori capcană, habar n-am. Păi, invită-l pe-un scriitor să-ţi vorbească despre cărţile lui şi nu se opreşte măcar câţiva ani… Să vorbesc despre cărţile mele…?! Hm! Dac-aş poza într-un individ excesiv de modest, fluturându-mi genele lungi, cu mişcări graţioase din braţe, aş spune: vaaaaai, dar nu sunt  în măsură să fac aşa ceva…Au făcut-o alţii, în zeci de rânduri, mult mai bine decât aş putea s-o fac euuuu… E un mare efooooort de concentrare în mic a unei opere atât de vaste cum este aceea a meaaaa… şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Cum nu sunt un individ excesiv de modest, am să spun: cred că sunt un tip bun. Şi am câteva cărţi foarte bune. “Dobitocul de ţânţar”, editura “Cartea Românească”, 1996, e o carte foarte bună. “Nesimţitul”, editura “Maşina de scris”, 1997, e tot o carte foarte-foarte bună. “Salonul de masaj”, editura All, 2014, e o carte bună spre foarte bună.. “Ura”, editura Carte Românească, tot 2014, e o carte extraordinară, nu doar bună spre foarte bună. “Ultima cina cu Leonardo. Anula”, 2015, e o carte, iarăşi,  foarte-foarte bună. Şi exemple ar mai fi, dar mă opresc aici, deocamdată. Deocamdată. Am fost suficient de limpede ? Bine. Mulţumesc. Ceea ce vă doresc şi vouă.

📋 În ce măsură „Salonul de masaj” este inspirat din realitate?

“Salonul de masaj “ e inspirat din realitate într-o destul de mare proporţie. Altfel spus, da, a existat un model, da, care şi-acum este patroana unui salon de masaj (erotic), eu am cunoscut acea persoană, o ştiam şi o ştiu bine, ne întâlneam adesea şi vorbeam ba una, ba alta, eu, desigur, de-ale mele, ea, desigur, despre cum e să fii patroana unui salon de masaj (erotic), întâmplări, personaje de-acolo, situaţii, etc, etc, până când, într-o zi, amândurora, aproape, ne-a venit idea de a scoate un “produs”de-aici. Şi-atunci treaba a devenit mai serioasă. Am intervievat-o multe zeci de ore, am vizitat mai multe saloane de masaj, am vorbit cu fetele de-acolo, am plătit câteva şedinţe de masaj (erotic, să fie clar), şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Ştiam totul despre subiectul în chestie, însă n-aveam subiectul romanului. Ea voia cai verzi pe pereţi, adică un fel de text pro saloanelor de masaj, ceva între documentar, eseu, reportaj şi prezentare, eu voiam un roman cu o intrigă, cu personaje, atmosferă, epică, adică fix un roman, ce mai încolo şi-ncoace? Ne mai întâlneam, mai beam o bere, mai vorbeam, dar lucrul la carte nu înainta deloc. Iar într-o zi, am avut revelaţia. Pe nepusă masă, într-o după-amiază, “am văzut” câteva pagini. Le-am scris repede, aproape fără să respir.

În paginile astea, cineva, o femeie, la persoana întâi, povestea altcuiva, unui bărbat, despre spaima trăită când a văzut la televizor o ştire despre o crimă, iar ea, femeia, îl cunoaşte pe cel ucis: este unul din clienţii constanţi ai salonului ei de masaj. Imediat, am văzut întreaga structură a cărţii, începutul, cuprinsul, stilul relatării şi sfârşitul. În ziua aceea am ştiut că pot scrie “Salonul de masaj”, şi-am mai ştiut, din nou, că acesta îi va fi titlul: “Salonul de masaj”. Simplu, nu? Ha, ha, ha, ha, ha!

📋 De ce i-ați spus doar lui Alex. Ștefănescu cine este criminalul în „Salonul de masaj”? 🙂

Ha, ha! Incorect, stimaţi telespectatori! Nici lui Alex Ştefănescu nu i-am spus cine-i criminalul, şi a trebuit să descopere singur, citind cartea. Pentru a fi sincer până la capăt, nici eu, după primele zece-douazeci-treizeci de pagini n-am ştiut cine e criminalul. Dar am aflat, la un moment dat. Cum? “L-am văzut”. Când? Tot într-o după-amiază, pe nepusă masă. Restul e în “Salonul de masaj”, desigur.

📋 Ce planuri literare aveți?

N-am planuri. Am cărţi. Cărţile urmează s-apară. După ce-am scos, în doi ani, patru titluri, am zis să fac o mică pauză. Însă există mai multe cărţi gata scrise. Una ar urma să iasă pe piaţa anul acesta, mai spre iarnă, alta la anul, însă niciodată nu se ştie. Viaţa e complexă, nu? Şi de ce-ar fi bine când ar putea să fie rău?, după cum a spus un maaare şi încă neautorizat filosof român. Corect? Corect.

📋 Cum vă simțiți în fauna literară actuală?

Nu-mi place termenul de “fauna literară”, fiindc-ar însemna, implicit, ca şi eu fac parte din ea. Or, eu nu sunt “faună”. Nici amicii mei nu sunt, deşi e foarte complicat să trăieşti printre scriitori, şi e foarte complicat să ai zeci şi zeci de amici scriitori, unul mai ciudat decât altul, însă toţi aproape la fel de egocentrici, după cum sunt şi eu, dar cu o uşoară nuanţă de relaxare, uneori. Uneori, subliniez. Mi-am petrecut multe, multe zile acum vreo douăzeci de ani, prin cârciumile şi terasele Uniunii Scriitorilor, în conversaţii şi băute nesfârşite, dar cu timpul am mai rărit-o, spre deloc. Iar dacă e să dau un răspuns cu da sau nu, spun da, onorată instanţă.

📋 Ce alte hobby-uri aveți?

Hm! Hobby-uri ? Nu ştiu, sincer. Îmi place să citesc, îmi place să respir, îmi place să stau singur,  îmi place să fumez, îmi place să fac sport, îmi plac femeile, cafeaua şi vinul. Plus alte încă vreo sută de chestii, fireşte, însă un hobby, aşa, ca hobby, n-am. Dar poate voi căpăta, mai încolo, cine ştie?

📋 Se citește în România mai mult azi decât în comunism?

Nu, cu siguranţă, şi asta dintr-atât de multe motive, ştiute de toată lumea, încât n-are rost să le înşir eu aici.

📋  Un mesaj pentru cititori. Mulțumesc.

Ha, ha, ha, ha! Mi-ar fi plăcut să închei cuminte, însă nu e stilul meu, aşa că voi fi obraznic, direct, şi chiar sfios: dragi cititori de pretutindeni, nu lăsaţi cărţile din mână! Cărţile sunt o investiţie, pe termen lung, pentru minte, inimă şi voi înşivă. Iar dacă printre ele se nimereşte şi una de Cornel George Popa, citiţi-o! Tipul ăsta e bun. E aproape foarte bun. Şi promite, mititelul, promite… Daţi-i o şansă, prieteni. Eu îl ştiu de foarte, foarte mulţi ani, şi vă asigur că e un tip bun. E aproape foarte periculos de  bun. Unii dintre noi am aflat asta, deja. Pentru ceilalţi, e doar o chestiune de timp, de lectură şi de receptare. Însă mie, unul, tipul ăsta, Cornel George Popa, ori cum s-ar numi el, îmi pare bun, repet. Îmi pare aproape foarte bun.

# Mela

edituratrei.ro

Distribuie:
Share on Pinterest

Lasă un răspuns