Postare de scriitor

Scriitoarea Natașa Alina Culea despre noul roman și fragmente în premieră

libris.ro%20

 

Scurtă biografie:

Natașa Alina Culea este autoarea cărților:

• Natașa, bărbații și psihanalistul (2014)
• Marat (2015)
• Lupii trecutului. Sofia (2016)
• Nopți la Monaco (2016)

libris.ro%20

M-am născut în Tulcea, în octombrie 1980. În prezent locuiesc în Sofia, Bulgaria, oraș din care am scris cele patru romane menționate mai sus. Cărțile sunt publicate la editura Librex Publishing și pot fi achiziționate de pe site-ul editurii, platforma Libris, librăria M. Eminescu din București, librăria St. Iosif Brașov etc.

Despre titlul celui de-al cincilea roman.

Noul roman nu are încă un titlu oficial din mai multe motive. Unul dintre ele ar fi că voi începe să vorbesc despre el în momentul în care va fi gata și coperta, dar acest articol este o excepție pentru cititorii site-ului vostru și pentru Mela. Deși va fi publicat în vara aceasta (iulie-august 2017), lansarea oficială va fi în luna noiembrie, la târgul de carte Gaudeamus, lansare ce va fi însoțită de o cascadă de evenimente pe care le voi anunța la timp.

Despre ce este vorba în această carte.

Romanul este structurat în două capitole distincte.
Primul capitol, Legămintele macilor, este reprezentat de evocări și de minuțioase analize interioare ce vor constitui postamentul emoțional al acțiunilor viitoare. Deși în romanul Lupii trecutului. Sofia am avut două planuri, cel al autorului și cel al lui Fabian Adamșteanu, iar Nopți la Monaco a fost exclusiv scris din perspectiva autorului, în acest nou roman mă reîntorc la mine prin Lea Leroy – scriitoarea franceză prin ai cărei ochi se vor derula fragmente din viețile celorlalți. Fără disocieri, fără personalități multiple în această nouă carte.

În al doilea capitol, Arca celor 11 nopți, Lea ajunge la un hotel micuț aflat în inima pădurii răscolite de ninsori abundente, loc în care, în loc să aibă parte de izolarea pe care și-o dorea cu disperare, întâlnește și interacționează cu tot soiul de personaje-simbol, fiecare dintre ele reflectându-i o fațetă de-a ei, de cele mai multe ori, una pe care Lea nu dorea să o înfrunte. Aceasta este camera oglinzilor.

Lucrurile se complică, acțiunea o ia razna și cititorul va păși alături de scriitoare într-o lume misterioasă ale cărei legi și granițe se întrepătrund ca în dansul celor șapte voaluri, apar și dispar atunci când te aștepți mai puțin sau îți sar de-a dreptul în față. 11 nopți, 11 oameni și tot atâtea legăminte.
Deznodământul acestui roman va fi surpriza mea pentru cititor, final pe care fiecare îl va resorbi și-l va decripta în baza a aceea ce doarme fără a avea somn în subconștientul lui.

Un fragment din roman pentru cititorii site-ului RecenziiCărțiBune.

1. Extras din primul capitol:

Mark, vrei să știi cum este să fii femeie trecută de pragul celor patru decenii? La 20 de ani lumea este frumoasă, bărbații întorc capul după tine, soarele strălucește naiv și crezi că nu vei muri niciodată, părinții sunt sănătoși și încă tineri – la rândul lor, crezi că ai tot timpul din lume să faci ce vrei, să experimentezi și să tratezi orice lucru cu cea mai mare superficialitate. După 30 de ani totul se schimbă. Este ca și cum ai începe să auzi murmurul firelor de nisip ce cad și se lovesc de pereții de sticlă ai clepsidrei. Clepsidra din care s-a scurs deja jumătate din micuțul deșert. Numărătoarea inversă a început și fiecare zi este un nou număr, tu ești un număr. Hei? Unde fugi? ai vrea să-i strigi timpului, unde sunt zilele copilăriei în care treceai pe lângă mine cu acea lentoare chinuitoare pentru că voiai să treacă zilele mai repede, să crești într-o zi cât alții într-un an? Auzi din ce în ce mai des în jurul tău de boli de tot soiul, de maladii și infirmități, ai deja, poate, cel puțin un prieten care a murit, bunici care au plecat, și pentru prima dată te întrebi cine ești – sau ar trebui să o faci. Știi că va veni o zi în care majoritatea celor la care ții vor fi sub pământul ospitalier, iar nu pășind deasupra lui. Acum știi că imortalitatea este o iluzie, iar dacă spiritul este etern, nu același lucru îl poți spune și despre corpul care începe să dea primele semne de oboseală, închisoarea ce zăbrelește un spirit care plânge după tinerețe fără bătrânețe; știi că există timpul și nu îți mai permiți să îl irosești cu prietenii care nu te duc nicăieri, cu iubiri care nu te mai înalță, cu conversații care nu te învață nimic, cu oameni care nu îți mai acordă prioritatea pe care le-o dai tu lor. Devii mai serios, mai motivat și îți ajustezi pașii doar pe cărările ce crezi că-ți aparțin. Ridurile din oglindă îți spun că ai trecut prin experiențe și poate că nu ai învățat nimic din ele, că ai propria ta tragedie, dar că nu este timpul pierdut să îndrepți toate astea – ce ironie… Dacă ai un copil sau mai mulți realizezi că timpul, care era al tău, nu îți mai aparține. Începi să suni din senin persoanele dragi și le spui că le iubești pentru că acum știi că uneori poate fi prea târziu pentru iertare și-apoi îți vei trăi restul vieții cu regrete care nu vor mai schimba nimic, și nimic nu este mai trist decât o bătrânețe cu gust de fiere pe cerul gurii, petrecută în amintiri care-ți răvășesc sufletul și pentru care simți că o eternitate nu-ți poate aduce împăcarea cu ele.
Așază-te pentru o clipă în locul meu ca statuia gânditorului, fii cu mine și în mine, apoi spune-mi că avem timp, că iubirea este ușoară și că toate problemele au rezolvarea lor. Cum și când? Nu uita, Mark, uneori este prea târziu și vei ști și tu asta la timpul potrivit.

2. Extras din al doilea capitol:

— Nici tu nu vei putea dormi, nu?
— Nu.
— Lea, nu ai nimic împotrivă că am venit la tine în cameră, nu? întreabă el precaut.
— Nu. Te-am iertat că nu ești atras de mine. Stai liniștit.
Arthur râde.
— Nu multe femei ar spune asta.
— Mi-ar plăcea să spun că nu sunt ca toate femeile, dar sunt, pufnesc eu amuzată. Este în regulă, Arthur, nici eu nu sunt atras de tine. Putem să jucăm puzzle împreună dacă vrei, nu m-ar deranja. Putem broda sau ce vrei tu.
— Nu spune asta cu voce tare. Poate găsește Kate un puzzle și mâine îmi va da o ocupație.
— Nu glumeam cu puzzle-ul. Am descoperit în geanta asta mare că am un cadou pentru o prietenă și am uitat să i-l înmânez. Este un puzzle până în trei ani pentru fetița ei.
— Crezi că vom reuși să-l terminăm? râde Arthur prefăcându-se îngrijorat.
Râd și eu.
— Tot ce se întâmplă în hotelul ăsta este cumva deviat de la normalitate. Noaptea, furtuna de zăpadă, întunericul în care stăm, frigul, pasărea, ciudățeniile Albertinei. Înainte de a veni aici credeam că sunt o persoană care nu se poate conecta la lume așa cum este ea, tocmai mi-am citat psihologul pe care-l văd în Londra, dar cei de-aici nu par să facă nici ei parte din lumea celor mulți. Crezi că aiurez, Lea? Ți se pare ciudat ceea ce spun?
— Se întâmplă lucruri bizare, într-adevăr. Și eu am o permanentă senzație de plutire, dar m-am gândit că este din cauza oboselii acumulate în ultimul timp și a emoțiilor mele distructive. Ieri, Albertine a fost la mine în cameră, dar mi-a spus de dimineață că nu a fost. Cred că este somnambulă.
— Chiar îmi dă fiori Albertine. Nu m-ar mira să-i găsesc doi soți îngropați în pivniță, râde Arthur.
— Da, Albertine nu pare să aibă toate păsărelele la mansardă, dar cine le are?!
— Te ador când vorbești așa. Mă faci să mă simt normal, să pot să-ți mărturisesc lucruri.
Zâmbesc. Am auzit asta de atâtea ori. Atâtea confesiuni de parcă aș fi un preot. Poate că sunt.
— Știi, Lea, te-am mințit mai devreme. Nu am un psiholog, am un psihiatru.
Am grijă ca niciun nerv să nu-mi încordeze fața, dimpotrivă, îi zâmbesc încurajator.
— Nu văd nimic extraordinar în ceea ce îmi spui. Mereu m-am gândit că cel puțin jumătate dintre oameni ar avea nevoie de unul.
— De o săptămână am refuzat să-mi mai iau medicamentele. Nu sunt schizofrenic și nici nu am manii, dar, din când în când, am crize de anxietate. Nu durează mult, însă nu sunt chiar o prezență plăcută în momentele acelea.
— Am avut și eu astfel de crize acum vreo 20 de ani, este un sindrom, iată, am și uitat cum l-au denumit medicii. Haloperidol?
— Da. Și altele…
— Eh! râd eu. Merităm și noi un cocktail.
Râde și Arthur.
— Mie mi-au trecut crizele cu medicamentele respective și, slavă Domnului, nu s-au mai repetat. Ce-i drept, am petrecut și ceva vreme cu un psiholog pentru a fi sigură că am înlăturat cauza și nu doar efectul, dar mai sunt și alte metode de vindecare, știi?
— Ce vrei să spui?
— Unii și-au explorat aceste crize, au găsit amintirile lor declanșatoare și după ce au înțeles mesajul crizelor, acestea au încetat. Alții au folosit acupunctură sau au plecat în pădurile Amazonului după ayahuască – planta care vindecă spiritul.
— Sunt un om care crede doar în știință, Lea, în palpabil.
— Ești un om tânăr, Arthur. Și știința este tânără, așa că mi se pare perfect logic ceea ce spui, dar ascultă atunci un argument concret. Cum să-ți limitezi cunoașterea așteptând răspunsurile științei, atunci când știința, la rândul ei, progresează continuu?
— Ultima mea iubită, de care m-am despărțit doar de o săptămână, mi-a spus că vrea o viață normală și că nu-mi mai suportă ciudățeniile. La fel și cea de dinaintea ei. Eu sunt omul-problemă și compătimesc femeia care trebuie să stea cu mine.
— Cât de îngrozitor, Arthur! mă prefac eu speriată. Haide să fim serioși acum, probabil că nu-ți alegi iubitele pe niște criterii tocmai potrivite ție, de aceea tot spectacolul.
— Nu asta facem toți?
— Majoritatea, da, sunt eu de acord. Nu știm cine suntem, asta este rădăcina răului. Dacă te întreb acum cine ești, îmi vei spune că ești Arthur White și cu ce te ocupi. Vei ști să-mi spui cine ești? Sau cine ai fost acum o clipă?
— Lea, așa ești mereu? Analizezi totul în cele mai mici detalii? Ce spune soțul tău?
— Ce lovitură sub centură… Dacă vrei să știi, divorțăm.
— Nu mă miră, râde Arthur. Glumesc, Lea, ai interpretat total greșit întrebarea mea. Credeam sincer că este mândru de tine.
— Ce este pentru totdeauna? Nimic, îmi răspund singură.
— Vezi? Despre asta vorbeam. Ai un fel anormal de a fi care-i liniștește pe ceilalți, îi faci să se simtă normali prin comparație. Mă simt bine vorbind cu tine, ești o terapie.
— Ăsta ar fi trebuit să fie un compliment?
— Nu cel pe care ar vrea să-l audă o femeie, dar este un compliment.
Zâmbesc.
— La tine în cameră este mai cald decât la mine, spune el într-o doară.
— Ești neliniștit, remarc eu.
— Mă gândeam acum… Cât de mult mi-ar fi plăcut să pot discuta așa și cu iubitele mele. În afară de lucruri concrete, precum o rezervare la un restaurant sau la o întrebare generală despre cum a decurs ziua unuia dintre noi, nu am vorbit cu adevărat, nu așa cum vorbesc cu tine.
— Nu doar ăsta este răspunsul, Arthur. Soțul meu este și cel mai bun prieten al meu și discutăm ore în șir, dar suntem în pragul divorțului. M-am întrebat adesea ce face ca o relație să reziste în timp și să fie una fericită pentru o femeie și cred că am găsit niște răspunsuri analizând relațiile mele în timp. Spre exemplu, incompatibilitatea sexuală nu este doar un concept american, este o realitate. Contează mai puțin în perioada de îndrăgostire, dar devine stridentă după ea. Apoi, romantismul necultivat în cuplu. Vezi tu, toți avem nevoie se iubire și de romantism, de acele momente pe care le vom evoca mai târziu cu înduioșare. Acum voi deveni pragmatică, în limbajul tău. O altă componentă importantă este aceeași viziune asupra vieții concretizată în direcția cuplului. Este ca o căruță cu cai, dacă unul decide să tragă în altă direcție, căruța se răstoarnă. Înainte credeam că amândoi sunt vinovați dacă o relație se termină, dar reluând metafora cu căruța, vezi tu, doar unul dintre cai poate decide să o ia în altă direcție, nu neapărat amândoi, pentru că celălalt își păstrează degeaba traiectoria. O parte importantă a suferinței mele a fost legată de ideea greșită că iubirea este de ajuns, astfel că, atunci când o relație se termina iar eu încă iubeam acel bărbat și știam că și el mă iubește pe mine, rămâneam perplexă. Unde e iubirea? Este tot aici, nu este ea cea mai importantă? Cum poate să fie iubire și totuși să ne despărțim? O idealistă, vezi bine. Iubirea nu este de ajuns. Ea are nevoie de ceea ce ți-am enumerat, soclul ei se sprijină pe romantism, pe compatibilitate sexuală și pe direcție.

# Natașa Alina Culea

libris.ro%20
Distribuie:
Share on Pinterest

3 comentarii la “Scriitoarea Natașa Alina Culea despre noul roman și fragmente în premieră

Lasă un răspuns